Iubirea. Ciudat că sunt multe de spus și, în același timp, aproape nimic. E o trăire care există în fiecare dintre noi. De copii descoperim iubirea și, în timp, “învățăm” să ne-o exprimăm. Și poate ar fi mai bine să nu “învățăm” și doar s-o trăim. Așa, ca-n copilărie când nu ne judecă nimeni, când nu ne e frică să ne arătăm iubirea, când ne bucurăm fără bariere văzându-i pe oamenii pentru care dezvoltăm sentimente. Cu cât creștem, iubirea începe să fie îngrădită de reguli, societate, păreri, frici. Și, dintr-o dată, nu mai are puritate, din teamă. E plină de frici. Să nu mai vorbim despre “a face dragoste”. Simți că îl vrei pe ăla din fața ta cu toată ființa dar te abții ca nu cumva să fie prea devreme. Să nu cumva să creadă despre tine că ești usuratică, să nu, să nu, să nu. De ce oare ni se schimbă percepția? De ce oare susținem cu ardoare că iubirea poate fi exprimată doar între un bărbat și-o femeie când ea e judecată și acolo?Iubirea nu se dezbate, ea se simte. Acolo, în stomac. Cu senzația aia în carne. Dacă e între sexe opuse sau între oameni de același sex, e mai puțin important. Important e altceva : câți dintre noi trăim iubirea pură? Câți dintre noi ne bucurăm de golul acela din stomac fără teama că vom fi judecați? Câți dintre noi ne uităm în relația noastră, mai mult decât ne uităm în relația altora? Cam astea sunt întrebările fundamentale…Iubirea se simte, nu se dezbate. Părerea mea despre ceea ce macină România zilele astea. A mea, fără să fiu de partea vreunei tabere.
